Marathon 7500 – Regele curselor la înălțime


Ideea…

Mi s-a părut cel puţin îndrăzneaţă ideea participării la un concurs de o asemenea anvergură, înainte de a împlini doi ani de alergare. Aparent însă, căci exista un antecedent: Bușteni Skyrace 2015 a apărut la fel de brusc în agenda sportivă, dar cu aceeași bucurie a descoperirii unei competiţii de tip nou.

M-am înscris la concurs în echipa „Altius” cu prietena mea, Simina. Am fost a doua echipă femin

ină participantă, după Ciucaș X3, alias Alexandra și Corina, câștigătoarele de anul trecut. Multă vreme nu s-a mai înscris nimeni la categoria noastră, de departe echipele masculine și mixte au dominat ca număr proba Hobby. De altfel, și la Elite proporția avea să fie aproximativ aceeași până la urmă, nouă echipe feminine din circa 130 pe probă.

Ne-am facut din timp un plan de antrenament, de care Simina s-a ţinut mai mult decât mine. A avut weekend-uri frecvente petrecute pe munte, a făcut recunoaşterea integrală a traseului, s-a pregătit mult mai bine ca mine. Dar îşi dorea această cursă mai mult decât mine! Eu, mai mult cu alergările pe plat, scurte, insuficiente. Totuşi, eram convinsă că vom face o echipă bună, chiar dacă aveam stiluri de alergare complet diferite. Pe distanţă lungă, eram la fel. Anticipam.

Pregătirea

Vineri seara, după ce în Sinaia am cotit spre Şaua Dichiu, am ajuns pe înserat la pensiunea de lângă păstrăvăria de la Piatra Arsă unde rezervasem locuri cu mult timp înainte. Se afla cam la 3-3,5km de start. Am lăsat bagajele şi maşina aici şi am plecat să ridicăm kit-urile şi să participăm la şedinţa tehnică. Se lăsa frig şi emoţiile ne cuprindeau. Aveam de parcurs 45km, de urcat 3200m. Vom putea oare reuşi… să nu abandonăm? Eram insuficient pregătită, mă bazam pe Simina şi pe… instinctul de conservare. Voi tempera ritmul dacă va fi nevoie, să nu ne epuizăm prea devreme. Stabilisem nutriţia, timpul la care ne vom alimenta, ca să evit(ăm) crampele musculare deloc străine. Nu trebuiau să treacă 40′ fără alimentare/hidratare.

Toate acestea şi încă multe le ştiam, le discutaserăm. Echipamentul obligatoriu era complet (mai puţin folia mea de supravieţuire pe care aveam să o împrumut de dimineaţă de la un binefăcător, şi fără de care nu am fi luat startul).

Noaptea am dormit-o mai mult iepureşte, de teamă că nu aud ceasul. Eram trează înainte de a suna. Ne-am echipat, am luat micul dejun, vitaminele şi ne-am băut cafeaua. Eram mai mulţi concurenţi cazaţi aici, am făcut cunoştinţă cu ei (Corina Oprescu). Am luat maşina până la start, era prea frig şi întuneric pentru a face încălzirea pe drum. Startul era la ora 6:00 şi nu ne doream deloc să întârziem. Nu ştiam însă la întoarcere dacă voi putea conduce? Rămânea de văzut.

Cursa

După verificarea minuţioasă a echipamentelor, puţin înfrigurată, am plecat în alergare uşoară către Vârful Omu, prin Valea Obârşiei. Mă aflam pentru prima oară aici. Se urca în linişte, în şir indian, pe poteca de munte. Nimeni nu forţa, parcă eram chiar puţin adormiţi.

Cam în două ore (1h:20′ mă corectează Simina :)))) ), dacă îmi amintesc bine, am ajuns prima oară în vârf. Ne aştepta acolo un peisaj superb, Valea Cerbului se întrezărea uşor printre valurile de ceaţă. Am bifat fişa de concurs la check-point (CP1) şi, fără pauză, am plecat mai departe în alergare uşoară, spre Cabana Diham.

Mă ţineam destul de greu de Simina care ţopăia din piatră în piatră ca o capră neagră. Prudentă eu, mă temeam de vreo sucire de gleznă, şi de abandon ca de dracul. Orice, dar nu abandon! Ne intersectam cu tot felul de echipe; Ciucaş X3, deţinătoarele en titre ale trofeului suprem, erau puţin în faţa noastră. Echipa lui Hiroko Ogawa, un pic în spate. Meţineam rimul alert, păstrând poziţia în coloană. Rar eram depăşite de vreo echipă masculină. Dar coborârea era clar mai veselă decât urcarea, mulţi se treziseră între timp şi aveau chef de glumă. Tare plăcut era, nu aveam senzaţia de cursă, ci aceea a unei plimbări mai accelerate.

De ceea ce îmi era teamă însă, nu am scapat. Şi nu mi s-a întâmplat mie, ci Simina a fost cea care, la ieşirea de pe cărare în drumul pietruit la Diham, a alunecat pe iarba udă, într-o parte. Nu a durut-o pe moment, sau nu spunea. Puteam continua cursa cu rezerve, nu părea să fie ceva grav din moment ce nu şchiopăta.

Aici, la CP2, am mâncat cea mai bună telemea sărată cu măsline. Apă, am umplut bidoanele şi hai la deal spre Poiana Izvoarelor. Ne simţeam bine, căci nu forţasem nimic. Era soare, frumos, o zi numai bună pentru munte. Am urcat destul de susţinut până în CP3 la Prepeleag. Aici a fost o fază tare draguţă :D. Alexandra şi Corina se relaxau puţin ca orice urcător care a parcurs o etapă grea din cursă. Văzându-ne însă în apropiere, au devenit brusc serioase şi au şters-o înaintea noastră. Nu aveam să le mai vedem până la finish… dar pe tot traseul ne-am gândit la ele şi tare mult ne-ar fi plăcut să ne reîntâlnim!

De la Prepeleag, traseul trebuia să treacă pe Vârful Bucşoiu, dar din cauza condiţiilor meteo – vânt – acesta a fost deviat pe la cabana Mălăeşti.

Cum astăzi este 11 ianuarie 2018, şi eu scriu despre această cursă care a fost acum aproape doi ani, realizez că mi s-a şters din memorie porţiunea aceasta de drum! Am urcat Hornul şi nu îmi amintesc cum… îmi revine în minte, în schimb, cum a fost la Buşteni skyrace în 2015! Mă consult între timp cu Simina şi îmi spune că nu am trecut deloc prin Horn, ci am parcurs drumul de vară…

Iată că după cabana Omu, atinsă a doua oară, îmi revine şi mie memoria! Parcurgeam un drum nou pentru mine, Muntele Doamnele spre Şaua Bătrâna. Nu mai erau în preajma noastră concurenţi, doar turişti, şi asta ne-a făcut să consultăm harta: eram pe drumul cel bun? Da, eram. Deşi… m-am oprit să privesc mai bine un grup de ciclişti, ajunşi cu bicicletele în vârf de munte. Era prima dată când vedeam aşa ceva şi mă holbam precum olteanul la girafă. Pe unde… cum or fi urcat până acolo?

Finişul

Peisajul era unul foarte frumos, dar coborârea spre Poiana Guţanu (CP5) mi s-a părut porţiunea cea mai dificilă a traseului. Erau km 32-35, oboseala se acumulase, urcările grele trecuseră, dar aveam această pantă abruptă cu pietriş care ne punea la încercare genunchii. Curând însă urma să intrăm în pădure şi profilul potecii se schimba iarăşi. Mai era doar o urcare usoară de circa 400m până în şaua Strunga (CP6) şi de acolo doar 7-8km până la final.

Am întâlnit aici un echipaj feminin care înainta încet, tăcut… M-am întrebat cum de au ajuns să arate ca nişte zombies, iar răspunsul mi-a sosit instantaneu: erau la proba Elite. Mi-am zis atunci că eu nu voi experimenta aşa ceva… dar ghici cine se înscria în 2017… la cea mai grea cursă montană din România?

Aveam emoţii, încă, pentru Simina. Nu ştiam care este starea gleznei ei, ea spunea că nu o doare. Totuşi…

Pe ultimii 5km am rămas fără apă. La ultimul CP nu am avut din ce alimenta, iar ultimii stropi din bidon se duseseră. Noroc că nu mai era mult. Pe măsură ce ne apropiam, Simina parcă prindea aripi, eu abia mergem, cu greu mă ţineam aproape de ea. Alergarea nu era altceva decân un jogging uşor, ca un scheunat de pisică. Mi se făcuse o foame cumplită, pe lângă sete. Am ronţâit un baton… şi am înviat! 😀 Curios ce poate face puţin zahăr în sânge, în momentele acestea de epuizare! Ştiind că finişul e aproape, am prins aripi, trăgând-o şi pe Simina după mine. Aceasta era de fapt colaborarea în echipă, susţinerea reciprocă în momentele mai grele. Nu a fost niciunul în care să „cădem” simultan. Norocul nostru, oscilaţiile noastre nu s-au compus, ci au rămas individuale. Ne-am sprijinit reciproc când am avut nevoie, dar… nu prea a fost mare nevoie! Am gândit bine cursa, ritmul, alimentaţia, pauzele, şi, chiar dacă la sfârşit eram obosite, nu eram terminate „de tot”.

La final de traseu, un lucru mi s-a părut nesportiv: două fete, din două echipe mixte, şi-au abandonat cu km în urmă partenerii epuizaţi, pentru a trece împreună linia de sosire. Aceasta însemna descalificare… cursa era una pe echipe, nu individuală. Au râmas totuşi în clasament. Ne fair-play.

Surpriza plăcută la sosire a fost prezenţa prietenilor ciclişti Andrei şi Cristi care ne-au însoţit pe ultimii metri încurajându-ne. Dar… trecem linia de sosire şi ce auzim…. Echipa Altius pe locul II! Aproape am plâns de bucurie! La un concurs atât de dificil, la care atâţia abandonează, la prima noastă participare, am urcat sus în clasament. Era minunat acel sentiment. Ne-am bucurat şi felicitat cu câştigătoarele Ciucaş X3, Alexandra State şi Corina Dorohoi, finaliste cu nouă minute în faţa noastră.

Pepenele a fost mai mult decăt delicios… dar glezna colegei, atunci când şoseta a fost în sfârşit scoasă, mi-a dat fiori: neagră şi umflată. Câtă adrenalină să produci ca să poţi alerga astfel? Cât să te ajute un biet nurofen? Eu nu cred că aş fi putut duce o astfel cursă. Toată admiraţia pentru o aşa determinare!

Seara au urmat festivitatea de premiere, focul de tabără şi gulaşul. Voie bună şi relaxare binemeritate. Ne vom revedea oare la anul?


BIB: 500

Distanţa: 45km, Diferenţa de nivel: 3200m Timp: 09h:38′

Clasament: Echipe Feminin: II General: 25/131

Foto: Facebook / Octavian Ivanov

Website eveniment: http://www.marathon7500.ro/

Rezultate: http://www.marathon7500.ro/2016-marathon-7500-editia-a-viii-a/

Reclame